luna

Luna este obiectul cel mai apropiat de Pamant. Ea se afla la o distanta de 384.400 km. Pana acum cateva decenii oamenii nu i-au putut vedea decat o singura fata, deoarece ea parcurge complet o orbita exact in timpul in care efectueaza o rotatie completa in jurul axei sale, 27,32166 zile terestre. Masa Lunii este echivalenta cu 0,0123 mase terestre, iar diametrul ei nu este decat 0,27 diametre terestre. Este atat de mica incat acceleratia gravitationala la suprafata ei nu este decat 0,166 g, ceea ce este foarte relaxant pentru viitorii colonisti ai Lunii (imaginati-va ca un cetatean de 72 kg cantareste acolo numai 12 kg). Din pacate, neavand atmosfera, temperaturile variaza foarte mult, intre + 130 o C ziua si - 160 o C noaptea. Pentru a scapa de sub atractia Lunii este suficienta atingerea vitezei de 2,4 km/sec. Acest obiect ceresc, singurul pe care omul a pus piciorul, a fost vizitat pentru prima oara de catre doi din cosmonautii echipajului misiunii APOLLO12. Este vorba despre Neil Armstrong si Edwin Aldrin, care au debarcat in Marea Linistii pe 11 iulie 1969 (sa nu il uitam pe Michael Collins care, desi nu a coborat pe Luna, a avut un rol important in succesul primei misiuni lunare).

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere şi excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă energie şi determină un efect de ionizare de tip domino în alţi atomi. Excitaţia rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceştia emit lumină în frecvenţe specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează şi emite lumină instantaneu. Acest proces, esenţial în formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor: electronii ating suprafaţa de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roşu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) şi oxigen. Atomii de oxigen emit tonalităţi de culori variate, deşi, de cele mai multe ori, se întâlnesc roşul sau verdele.
Fenomenul poate apărea şi ca o luminescenţă ultravioletă, violetă sau albastră, datorată atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spaţiu (dar nu de pe Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze X, imaginile ilustrând precipitaţii de electroni de energie ridicată.
Interacţiunea între moleculele de oxigen şi azot, ambele generatoare de tonalităţi ale culorii verde, creează efectul de „linie verde aurorală”, fenomen regăsit în imaginile de mai jos, produse de Staţia Spaţială Internaţională. În acelaşi fel, interacţiunea dintre aceşti atomi poate produce efectul de „linie roşie aurorală”, deşi mai rar şi prezent în altitudini mai ridicate.


Magnetosferă schematică a Terrei
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă (gaz de electroni liberi şi cationi) emise de Soare în toate direcţiile, ca rezultat al temperaturii înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste, determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea comunicaţiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauţii din aceste regiuni, celulele solare ale sateliţilor artificiali, indicaţia busolelor şi acţiunea radarelor. Acţiunea ionosferei este complexă şi dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spaţiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere. Lăţimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopţilor o lungă coadă magnetică se extinde pe distanţe chiar şi mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât magnetosfera, cât şi vânturile solare pod conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric. Generatoarele electrice şi dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiţionale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare şi magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu mişcare relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos.
Cum polurile magnetice şi geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în acelaşi fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observaţie a aurorelor se găsesc în Canada pentru aurorele boreale şi pe insula Tazmania sau în sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe.

Calea Lactee este galaxia gazda a sistemului nostru solar si a altor aproximativ 200 miliarde de stele cu planetele lor si peste 1000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbiteaza in jurul centrului de greutate al galaxiei numit si centru galactic. Fiind o galaxie, Calea Lactee este un gigant, cantarind de 750-1000 miliarde ori masa soarelui nostru si are un diametru de aproximativ 100000 ani lumina. Galaxia noastra face parte dintr-un grup format din 3 mari galaxii si un numar de alte 30 galaxii mai mici, ea fiind a doua ca marime dupa galaxia Andromeda (M31). Andromeda, situata la aproximativ 2,9 milioane ani lumina este cea mai apropiata mare galaxie de noi. Cu toate acestea un numar de asa numite false galaxii se gasesc mult mai aproape de noi, acestea jucand un rol de sateliti ai galaxiei noastre. Cea mai apropiata dintre acestea se gaseste la 80000 ani lumina de noi si la 50000 ani lumina de centrul galactic. Dupa cum bine stiti, galaxia noastra are forma unei spirale uriase. Bratele acestei spirale sunt contin pe langa altele si materie interstelara, nebuloasa si stele tinere ce iau nastere din aceasta materie. Pe de alta parte centrul galaxiei este format din stele batrane concentrate in grupuri cu forma sferica. Galaxia noastra are aproximativ 200 astfel de grupuri dintre care cunoscute nu sunt decat 150. Aceste grupuri sunt concentrate in special in centrul galactic. Dupa aparenta lor distributie pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia ca centrul galaxiei se gaseste ceva mai departe de noi decat se credea pana acum. Astfel, sistemul nostru solar este situat la 20 ani lumina deasupra planului ecuatorial de simetrie si la 28000 ani lumina de centrul galactic. Centrul galaxiei se gaseste in directia constelatiei Sagetatorului si foarte aproape de constelatia Scorpionului. Aceasta distanta de 28000 ani lumina a fost de curand confirmata de satelitul Hipparcos al ESA (Agentia Spatiala Europeana). Sistemul solar este situat pe un mic brat al spiralei numit si bratul Orion, care face legatura intre bratele alaturate mai importante, Perseu si Sagetator. Ca si in cazul altor galaxii, si in galaxia noastra are loc la intervale neregulate cate o supernova. Aceste fenomene reprezinta o priveliste spectaculoasa aici pe Pamant. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat de cand s-a inventat telescopul, ultima avand loc in anul 1604 si a fost studiata de Johannes Kepler